Scrisoarea pe care copilul tău o deschide la 18 ani.

Răsfoiesc albumele părinților mei mai des decât recunosc. De fiecare dată caut același lucru: să întorc o poză și să găsesc ceva scris pe spate. Locul. Anul. O propoziție.

Câteva au. Cele mai multe n-au nimic.

Sunt peisaje fără oameni și oameni fără context. O masă lungă, cu fețe pe care nu le mai știu pe toate. Nu știu ce sărbătoreau. Nu știu cine a făcut poza.

Îi întreb pe ai mei și de obicei își amintesc — în mare. „Era vara aia când…" Se uită unul la altul, se corectează, cad de acord asupra unei variante. Și varianta aia rămâne. Nu pentru că mint, ci pentru că așa funcționează memoria după treizeci de ani: se rotunjește, se negociază, se subțiază până rămâne doar conturul.

Detaliile mici s-au dus. Ce spuneam. De ce plângeam. Cum arăta o marți obișnuită.

Copilăria mea există, dar ca poveste a lor, nu ca amintire a mea. Și eu am noroc — încă am pe cine întreba. Nu toată lumea are norocul ăsta.

Un apropiat mi-a povestit odată că își făcuse o adresă de email pe numele copilului. Trimitea acolo poze, filmulețe, lucruri pe care voia să le vadă mai târziu. Mi s-a părut o idee bună.

L-am întrebat după un timp. Se oprise. Nu pentru că nu i-ar mai fi păsat — pur și simplu se stinsese, cum se sting lucrurile care cer efort și nu au un loc al lor.

Am început să întreb și alți părinți. Peste tot același tipar. Ori descarcă tot din telefon, de-a valma, într-un folder pe care nu-l mai deschide nimeni. Ori încep frumos și se opresc după doi-trei ani.

Iar cei cu mai mulți copii spuneau toți același lucru: pentru primul au făcut tot. Când a venit al doilea, n-au mai apucat. Și, la un moment dat, nici pentru primul.

Nimeni nu ratează asta din lipsă de dragoste. O ratează pentru că nu are unde.

Nu sunt încă părinte.

Când voi fi, vreau să pot scrie două rânduri despre ce s-a întâmplat azi și să știu că nu se pierd. Vreau ca peste douăzeci de ani copilul meu să nu depindă de cât de bine îmi amintesc eu.

Am construit Nestori pentru mine — pentru părintele care voi fi. Că îl folosesc deja alți părinți e partea pe care n-am anticipat-o.

Poți să începi și tu de acum. Prima scrisoare durează două minute.